Știu că mulți dintre voi ați vrea să aflați mai multe despre mine. Cred că uneori sunt privită ca un soi de extraterestru aterizat din întâmplare în mijlocul unui câmp, la câțiva kilometri distanță de Olimp – pentru cei care nu sunt de-ai locului, Clos se află la malul Mării Negre, la sud de orașul-port Constanța.

La început de tot, cu mult înainte să existe Clos, a existat un vis puțin nebunesc. Îmi doream să cunosc locurile strămoșilor mei. Poate nu știați, dar eu sunt pe sfert româncă – chiar dacă mărturisesc că nu am fost educată niciodată în spiritul apartenenței profunde la o identitate națională. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, iar astăzi simt că aparțin în egală măsură ambelor identități – română și franceză, dar mai presus de toate, mă simt europeană până în măduva oaselor.

Mă pregăteam adesea, uneori mai degrabă în imaginația mea decât în viața reală, pentru călătoria în România, însă nu reușeam niciodată să duc planul la bun sfârșit (într-o zi cred că o să vă povestesc un episod despre ceea ce ar fi trebuit să fie prima mea călătorie aici). Stilul meu de viață, responsabilitățile atașate rolului de mamă și femeie activă m-au ținut o vreme pe loc, și abia în urmă cu (puțin peste) 15 ani am putut să îmi văd în sfârșit visul cu ochii: să vin în sfârșit în România, să caut un teren, să plantez viță de vie și să fac vin, cu mijloacele mele modeste, cu propriile mele mâini și cu ajutorul unei echipe mici de oameni.

Așadar, prima dată când am ajuns aici a fost în 2001, când am făcut un tur generos al acestei frumoase țări, începând cu București, apoi Brașov, și până în Maramureș. M-au cucerit peisajele grandioase, munca la câmp din vremuri parcă uitate, m-am teleportat în copilăria mea în fața caselor cu căpițe de fân îngrijite de mâini pricepute, căruțe peste tot, cai și în special măgari care trăgeau de ele, pâraie cu apa limpede, numai bune pentru a te răcori puțin, biserici și mănăstiri splendide, minunate pentru reculegere și rugăciune, oameni calzi, fete superbe, femei încă tinere cu baticele pe cap, ciobani purtând blănuri de oi pe spate, găini ieșite singure la plimbare pe drumuri….Tractoare mari, muzee rurale franceze. Am mâncat peste tot și am băut apa de aici.

M-am plimbat în București în jurul Arcului de Triumf în plină lună august, când afară erau 48 de grade, și îmi amintesc că am așteptat mai bine de jumătate de oră până să văd vreun pieton, vreo mașină sau vreun taxi…Sub toropeala aceea, orașul își trăia viața cu încetinitorul. Îmi aduc aminte și de un concert în minuscula și absolut magnifica Biserică Stavropoleos, din centrul vechi. Apoi, de o seară foarte frumoasă petrecută la Carul cu Bere, o destinație inevitabilă pentru străini și nu numai. Decorul, viorile și valsul în brațele unui cavaler superb, în uniformă, mi-au purtat sufletul către o altă epocă…A fost, aș putea spune, ajunul Marii mele Întâlniri – și cred că seara aceea romantică a contribuit, într-un fel, la deschiderea și dragostea pe care le-am simțit pentru locul pe care aveam să îl descopăr și în care mă aflu acum.

La sfârșitul primei mele săptămâni în România eram, așadar, fermecată de locurile și de oamenii de aici. În continuarea periplului meu, a urmat o săptămână de odihnă la malul mării, mai exact la Olimp, la Hotel Belvedere. La vremea aceea, Olimpul, hotelurile sale, grădinile, totul era foarte bine întreținut și pregătit să îi găzduiască pe turiști în cele mai bune condiții: baruri, restaurante, concerte pe plaja, buticuri…

E drept că în decursul celor 15 ani locul s-a schimbat destul de mult, și din păcate, nu într-un sens pozitiv. Noile proiecte de renovare a Olimpului despre care am auzit îmi dau speranțe, însă, că în câțiva ani voi revedea această stațiune într-o formă mult mai bună.

Char înainte să ajung la hotel, la câțiva metri, un kilometru poate, am simțit parcă o furnicătură și un implus de a întoarce capul și acolo, de la înălțimea autobuzului în care mă aflam, am văzut ruinele, terenul abandonat. M-am întors către colega mea și i-am spus: „Cred că am ajuns la mine acasă. Viitorul meu, viața mea de acum înainte va fi aici.”
În ziua următoare, am „sărit” într-un taxi care avea să mă aducă din nou aici. Șoferul nu vorbea nici engleză, nici franceză, iar româna mea se reducea la: „bună ziua”, „mersi” și „vă rog”. Am apelat la un arsenal de gesticulații și iată-ne pornți într-o lungă, foarte lungă căutare. O  plimbare interminabilă prin Olimp, Neptun, apoi Saturn…Mangalia, și aproape că ajunsesem la capătul răbdării, deja mintea nu îmi stătea la atracții turistice, nu recunoșteam nimic și nu îmi doream decât să văd de aproape locul acela pe care îl descoperisem cu o zi înainte.

Chiar în timp ce îi mărturiseam șoferului – tot prin gesturi, vă dați seama – cât de frustrant e când nu reușim să ne facem înțeleși, pe drum dinspre Mangalia, chiar când făcea dreapta, spre Olimp, m-am trezit în fața ruinelor mele – ați observat cred, deja eram posesivă cu ele.

L-am apăsat suficient de ferm pe șofer pe umăr ca să îl fac să se oprească, și am intrat. Nu era absolut nimeni acolo, locul părea complet abandonat. Am ieșit din taxi, am văzut un porumbar și puțin mai departe, câțiva porumbei deasupra capului meu. Gâște împrejur – iar eu chiar nu sunt un mare fan al lor, sunt niște gardieni excelenți, chiar mai periculoase decât câinii, uneori, însă din fericire nu mi-au făcut nimic. Ca să fiu sinceră, le prefer mai degrabă în bucătărie, în foie gras sau la cuptor, am să vă dau o rețetă delicioasă într-una din zilele astea.

Și încă o dată, am avut sentimentul acela că ajunsesem în noul meu ”acasă”, eram împăcată, parcă, după o lungă căutare.

Bineînțeles, cei care mă cunosc demult știu prea bine că faptul că am ajuns în România nu este o întâmplare, ci urmarea unei decizii îndelung planificate, chiar dacă nu știusem, tot timpul acela, că voi „ateriza” în mijlocul unor ruine. A fost, putem spune, o eroare de macaz, însă una fericită. Am simțit imediat că locul acela mă aștepta, era destinul meu, și era deja, în mintea și în sufletul meu, Clos des Colombes. A fost ca o întâlnire cu cineva despre care știi ca va face parte din viața ta pentru totdeauna.

Întocmai ca dragostea la prima vedere – cea care îți înmoaie genunchii.

Ați avut parte și voi de o întâlnire ca a mea și dacă da, cum a fost?

• Va urma –