Ei, bine, m-ați luat complet prin surprindere: știam că vă doreați să aflați mai multe despre mine și despre culisele poveștii Clos, însă nu mi-aș fi imaginat că după o perioadă atât de scurtă în blogosferă voi avea atât de mulți cititori.  Până și pe Facebook, postarea despre prima mea descoperire a locului acestuia a fost, după câte am văzut, cea mai îndrăgită.

Vă mulțumesc pentru interesul pe care îl manifestați – asta mă încurajează și mai tare să continui să scriu…

Așadar, episodul 2.

Presupun că sunteți de acord cu mine: când iubim, simțim nevoia să fim, pe cât de des posibil, în preajma celui iubit, mai ales la început…ei bine, așa a fost și cu Clos.

Îmi doream cu toată ființa să devin proprietara acestui loc – nu în sensul acela posesiv, și nici în sensul unei căsătorii clasice, la bine și la rău –, însă Clos nu era de vânzare. Iar asta a fost prima mare decepție.

După câteva săptămâni de la descoperire, am fost anunțată – aveam deja relațiile mele aici – că locul e scos la licitație (pentru prietenii mei francezi, e ca o vânzare cu strigare, fără lumânare).

Pentru cititorii mei mai tineri, țin să precizez că internetul exista deja, la fel și telefoanele mobile, însă informațiile de încredere erau destul de rare.

M-am întors, așadar, în țară, și ajunsă deja la aeroport, aflu că licitația a fost anulată. A doua mare decepție. Nu pentru că venisem degeaba – a fost tot timpul o plăcere pentru mine să fiu aici, în țara care avea să ”mă adopte” ceva mai târziu, ci pentru că speram că locul acesta va deveni oficial parte din viața mea.  Nu era nici prima, și nu avea să fie nici ultima mea decepție. La vremea aceea nu știam ce avea să se întâmple.

Eu chiar cred, fără ezitare, că dragostea e oarbă. E o lecție pe care am învățat-o în urmă cu mult timp, și un alt adevăr este că nu întotdeauna, eșecul în dragoste e din vina celui pe care îl iubești – uneori intervin cei apropiați, mediul sau anturajul, care pot avea o contribuție majoră la apariția a tot felul de probleme și conflicte, și uneori, în cazurile cele mai dramatice, pot fi de vină chiar și pentru despărțiri. Dar vom mai vorbi despre asta.

Motivul pentru care licitația fusese anulată era destul de simplu și mă face să zâmbesc și astăzi – exista personal care a fost sau nu platit, eu nu stiam, dar, in orice caz existau si doua fonduri de pensii care se luptau sa primeasca arierate la plata. Rezulta ca instanta a trebuit sa decida cine si cat, dintre cele doua case de pensii, va beneficia de pe urma licitatiei.

Așa că mi-am spus – dacă nu e să fie aici, va fi în altă parte, și am început să bat drumurile la pas, prin țară. De la sud la nord, am căutat cu privirea, am respirat aerul altor locuri, dar nimic nu mi-a trezit un sentiment atât de puternic. Mă simțeam ca după o despărțire – o veche vorbă spune că ”mai sunt mulți pești în mare”, însă în urma experienței mele, și cred că am mai mulți ani de experiență decât majoritatea cititorilor mei, vă asigur că nu se întâmplă așa.  Trebuie să te vindeci mai întâi și apoi da, totul este posibil, însă eu nu eram pregătită să renunț la visul meu. După kilometri întregi, cu multe opriri, am tras aer adânc în piept și mi-am dat seama că pentru mine nu exista decât un singur Clos.

Înainte să mă întorc în Franța, cu inima puțin grea, am ajuns încă o dată la Clos, ca să îl asigur că are tot sprijinul meu, și pentru că voiam să îl rog să mă aștepte – să îi spun că fusese doar o întâlnire eșuată, dar că vom avea multe alte ocazii să recuperăm.

Așa că am făcut o plimbare lungă și plină de descoperiri de necrezut. Am dat peste clădiri la tot pasul, toate abandonate – nu îmi venea să cred, pentru că în vară nu le văzusem, cred că eram orbită (ah, dragostea asta!), asta dacă nu cumva erau de vină buruienile, înalte pe-atunci.

M-am despărțit atunci de Clos mai determinată ca niciodată să am răbdare pentru ca lucrurile să se întoarcă în favoarea mea. Eram deja o fire extrem de hotărâtă și întâmplările recente nu mă făcuseră decât să fiu încă și mai puternică, poate chiar puțin dură, pentru unii, dar nimic nu se obține ușor în viață, nu-i așa? Și a fost vreodată dragostea ușoară? Sau nu vorbim întotdeauna despre un lung șir de compromisuri ca să ajungem într-un echilibru nu tocmai perfect, dar pe cât de bun posibil? Nimic nu se întâmplă însă în absența celuilalt, iar Clos mi-a oferit, în cele din urmă, enorm de multă bucurie.

M-am întors, așadar, în Franța, puțin pe gânduri. Mai trebuie să vă spun că la vremea aceea, nimeni nu credea în mine, în capacitățile mele de a duce la bun sfârșit ce îmi propusesem – nici familia mea, nici puținii români pe care îi cunoscusem. Singurul care m-a susținut de la bun început și continuă să mă sprijine și astăzi este fiul meu, Paul, căruia simt nevoia să îi mulțumesc adesea, pentru că deși e departe, fizic, sufletește e tot timpul alături de mine și de Clos. Dar a mai fost cineva. O prietenă care m-a susținut cu toată puterea, și care, din păcate, a dispărut dintre noi înainte să îmi vadă visul împlinit. Mulțumesc,  Thérèse.

În momentele acelea, așa cum vă spuneam, însă, o voce interioară îmi spunea că povestea mea nu avea să se termine așa. ”Se va întâmpla până la urmă, așteaptă și vei vedea”. Mi-am propus să cred cu tărie în asta și după multe luni de stres și de așteptare am reușit în sfârșit să îmi văd visul cu ochii și să devin proprietara acestui loc.

Mulți mă întreabă cât m-a costat – se spune că îți aduci aminte de nota plătită la prima intalnire la restaurant alături de cel iubit – ei bine, același lucru e valabil și pentru mine și al meu Clos. Vorbim de milioane, bineînțeles, dat fiind că la vremea aceea încă se folosea leul vechi. La fel ca în Franța, când încă plăteam în franci vechi, cu teancuri de bancnote. O mică paranteză, în Franța a trebuit să trecem la euro pentru ca o parte din populație să renunțe să se mai raporteze la francul vechi – iar astăzi, unii încă se raportează la francul nou, deși noi am trecut la euro de mai bine de cincisprezece ani…La fel și aici, după mai bine de un deceniu de când s-a produs schimbarea, încă sunt persoane care vorbesc despre milioane de lei – lei vechi, așadar – și uneori e foarte derutant. Dar știu că trecerea la euro va fi mai rapidă, aici, pentru că românii călătoresc mult în Europa și sunt deja extrem de familiarizați cu moneda europeană.

Încheind paranteza, așa s-a făcut că după numeroase peripeții am devenit în sfârșit ( dragostea face ca 6 sau 9 luni de așteptare să pară o eternitate) proprietara Clos. Asta se întâmpla în iarna lui 2002. Am ajuns aici după o superbă furtună de zăpadă și un frig înțepător, când totul era înghețat. Nu prea îmi mai recunoșteam iubitul – nu mai semăna cu Clos al meu, era totul alb, totul diferit, dar totul la fel de frumos ca prima dată.

După un prim șoc și o plimbare antrenantă prin viscolul înțepător, atât de tipic pentru iernile de aici, m-am reobișnuit cu locul meu de suflet. Am făcut din nou cunoștință și mi-am dat seama că abia așteptam să îl văd transformându-se cu trecerea fiecărui sezon.  Și așa am ajuns să îl frecventez la fiecare două luni, ca să mențin flacăra aprinsă – știți și voi, ochii care  nu se văd se uită și tot așa. În plus, dacă îmi furau totul, dacă îmi distrugeau și puținele clădiri rămase în picioare? O grămadă de întrebări mă bântuiau. Însă am avut noroc cu un cuplu care a continuat să trăiască la Clos și să aibă grijă de el – le mulțumesc pe calea asta.

Adesea sunt întrebată dacă regret vreo clipă ceva anume. Nu, bineînțeles că nu. Singurul meu regret este că tatuajele nu erau atât de la modă pe atunci, sau prea accesibile, altfel vă asigur că mi-aș fi făcut unul cu inima deschisă, într-un loc ascuns :

Îmi place mult și acesta

Aveți și voi un mesaj de dragoste tatuat într-un mic loc ascuns vederii, sau poate mare și vizibil – și dacă da, l-ați regretat vreodată ?

* Versurile sunt ale lui Jacques Pills, muzica de Gilbert Bécaud, interpretată minunat de Edith Piaf în 1952, și preluată apoi de numeroși muzicieni, între care celebra Patricia Kaas