Sunt puțini aceia care îl cunosc. E adevărat că acest soi a fost cândva aproape uitat în Franța, patria sa mamă. Imaginați-vă că în anii ’60 nu existau decât câteva hectare în regiunea sa de origine, Condrieu, alături de faimoasele 3,5 ha ale celebrului Château Grillet. Mulțumită tenacității unui proprietar local, Viognierul a revenit în lumina reflectoarelor – mulțumesc, Georges Vernay, ne-ați părăsit în urmă cu câteva luni, însă numele dumneavoastră va fi întotdeauna asociat cu Viognierul. Aflat astăzi în grija fiicei sale, Christine Vernay, domeniul său continuă să producă un vin excelent.

Desigur, astăzi îl găsim oarecum peste tot în lume, putem spune chiar că a devenit un soi trendy, chiar dacă vorbim doar despre 7000 de hectare, spre deosebire de Chardonnay, care acoperă peste 200 000 de hectare.

Voi încerca să vă împărtășesc povestea mea de dragoste cu acest soi minunat.

Prima, prima dată când ne-am întâlnit a fost în Franța, la masa unui frumos restaurant de pe Champs Elysées, mai aproape de Matignon decât de l’Etoile. Emoție, șoc – cum ar spune prietenii noștri canadieni, je suis tombée en amour. Anii au trecut și noi am continuat să ne întâlnim când și când.

Spre sfârșitul anilor 90, reîntâlnirea a fost foarte puternică, marcantă. Tocmai luasem sub conducere o cramă din Atlanta. Domeniul avea câteva hectare, și a trebuit să ”îmblânzesc” acest soi, să îl determin să se ”comporte” așa cum voiam. Am decis, la vremea aceea, că eu și cu el nu ne vom mai despărți niciodată. E un soi puternic și fragil deopotrivă, îi place căldura, dar nu și seceta, nu îi place nici vântul, și nu îi place să aibă prea mulți copii – prea greu de hrănit, poate ? Așa că trebuia să scot din calcul o cantitate mare de struguri, și în plus, e un soi care ridică probleme și la vinificație. În mai puține cuvinte, această coabitare chiar a fost o provocare. Și cum adesea Viognierul nu se lasă îmblânzit cu ușurință, putem spune, pe bună dreptate, că e un soi pretențios. Dar așa e viața în doi, nu ?

La întoarcerea mea din S.U.A. am deschis o cramă și în mod firesc, am lăudat și am vândut Viognier, mai ales cel provenit din domeniile Vernay.

Și bineînțeles, când am ajuns în România, era evident că relația noastră avea să se concretizeze: l-am plantat, l-am răsfățat, și după mulți ani de așteptare, l-am vinificat și acum primesc recompensele…Medaliile contează și ele, însă fericirea de pe chipul clienților mei atunci când decoperă acest vin este cea mai importantă – faptul că este un vin atât de apreciat. Mulțumesc, Viognierul meu, oricât de capricios ai fi, cei zece ani petrecuți împreună ne-au consolidat iubirea: strugurii tăi sunt de culoare aurie, la fel și eticheta ta, și acum îți vei purta iarăși cu mândrie medalia.

Voi sunteți familiari cu Viognierul, și dacă da, ne împărtășiți povestea voastră de iubire ? Iar dacă nu ați făcut încă cunoștință, vă invit să îl cumpărați de aici.