Viața unui bob de strugure care devine, împreună cu amicii lui, unul dintre vinurile Clos
Data nașterii: în urmă cu mai bine de 10 ani, din părinți francezi, însă având strămoși americani, din pricina filoxerei. Ma numesc Bob.
Nu sunteți la curent cu povestea filoxerei? Îi dau cuvântul lui Anne Marie, care se pricepe mai bine să vă povestească, pe scurt, cum a distrus acest flagel majoritatea viilor din Europa în a doua jumătate a secolului 19.
Povestea aceasta este, de fapt, o poveste despre globalizare, despre călătorii și despre migrație. Este, cred, una dintre cele mai grave crize prin care a trecut vreodată Europa viticolă. Răul a venit din afară, și în afară a fost lăsat să se propage.
În 1863, în Franța, se observă primele efecte distrugătoare ale acestei insecte venite, aparent, cu butasi de viță de soi pentru un ampelograf, efecte care se vor răspândi rapid în toată Europa – viile sunt distruse aproape în totalitatea lor, consecințele economice, sociale și umane fiind catastrofale.
În scurt timp, această insectă microscopică a reușit să distrugă aproape toate viile din lume.
O criză de 30 de ani și numeroase încercări eșuate de combatere a filoxerei au fost necesare pentru ca într-o zi, cineva să vină cu o idee care să funcționeze: grefarea soiurilor europene de viţă de vie pe portaltoi American, imun la filoxeră.
Așa cum ne-a învățat istoria – eu fac doar un rezumat aici – o soluție vine întotdeauna la pachet și cu dezavantaje: viile au fost reconstruite, însă portaltoaiele americane au adus noi dăunători, necunoscuți până la momentul acela, cum ar fi mucegaiul, care nu apăruse în Europa până în 1878. Vom mai vorbi despre asta – cât mai puțin posibil, sper, pentru că și în acest caz, lupta poate să fie acerbă.
Auzisem numeroase povești despre filoxera, aveam cărți vechi cu gravuri, scrisesem eu însămi articole despre acest fenomen devastator, însă nu îmi imaginam că voi vedea acest mic distrugător în realitate, atât de aproape că l-aș fi putut atinge, dacă nu ar fi fost atât de minuscul – imposibil, de altfel, de văzut cu ochiul liber. Pentru mine, povestea asta era un fel de legendă urâtă, o fantomă – iar când am ajuns la Universitatea din California, Davis, am putut să văd pe viu , la microscop, această creatură. Mai mult, am putut să văd și cum depune ouăle – niște imagini teribil de impresionante, vă asigur, însă cum la vremea aceea nu existau telefoanele mobile smart, va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Un moment intens, impresionant, în care m-am simțit atât de aproape de drama la care au fost supuși strămoșii noștri, ale căror vii mureau sub ochii lor fără ca ei să cunoască motivul, din simplul motiv că nu îl puteau vedea…m-am gândit la foamete și la decese, și o tristețe imensă m-a cuprins când am realizat că mai bine de 100 de ani mai târziu, nu am descoperit cum să distrugem definitiv acest dăunător. Nu voi intra în mai multe detalii, însă această insectă are un sistem de reproducere extrem de complex și alnaibii de eficient.
Așa că am putea spune că tatăl meu este portaltoiul american și mama este cea care mi-a dat soiul – atât cât putem vorbi despre el la vremea respectivă – nu uitați, suntem deja în era globalizării, a mixturii întru fericirea tuturor.
Fericiți că s-au unit la bine, mai degrabă decât la rău, părinții mei dau naștere, în fiecare an, unui număr variabil de copii: 2, 3 sau uneori până la 6 ciorchini. Mărimea viței, pe care o stabilesc protectorii noștri, determină numărul de copii pe care fiecare cuplu este capabil să îl susțină.
De când revine căldura și soarele încălzește solul nostru, părinții mei se grăbesc să dea naștere unui mugur mic: speranța unei vieți noi. Așadar, când temperaturile sunt favorabile, repejor una, două sau trei frunze mă protejează – eu mă aflu încă în pântecele mamei mele, însă mi se prepară un cuib confortabil unde voi putea să mă dezvolt cum trebuie, până să scot capul în lume. Întocmai ca embrionul, care are nevoie de un timp până să se dezvolte.
Și uneori, îmi vine să scot capul în lume mai repede decât e cazul. Însă pericolul înghețului mă amenință, iar el mă poate ucide chiar și în fașă. Nu se întâmplă prea des, însă anul acesta a fost în mod special dificil pentru verișorii mei francezi: între 10 – 70 % de vii distruse de chiciură, adică prea mulți frați și surori care nu au mai apucat să vadă lumina zilei.
Așa că împreună cu frații și surorile mele de la Clos, am decis să mai stăm o vreme la adăpost, protejați de pântecele mamelor noastre, iar când am auzit încă și mai multe despre ce s-a întâmplat puțin mai departe de România – zăpadă, îngheț – am decis să zăbovim chiar mai mult decât de obicei. Anne Marie ne povestea ce se petrece în alte locuri, ne arăta imagini inspăimântătoare cu vii complet distruse de îngheț, fără nici o urmă de speranță la o nouă viață care să îi reconforteze pe proprietari.
În cele din urmă, am avut nevoie de o lună întârziere, în comparație cu anul trecut, ca să încetăm să ne mai jucăm de-a v-ați ascunselea.
La începutul lui mai, primăvara și-a făcut în sfârșit simțită prezența la Clos. Un pic de căldură ne-a motivat și am dat tot ce am avut noi mai bun ca să recuperăm timpul pierdut.
„Dădacele” mele, frunzele, au ieșit primele ca să îmi pregătească terenul, și au continuat să mă protejeze, în timp ce căldura primăvăratică mă ajuta să mă dezvolt. Frunzele mă ajută să cresc, de fapt, până la final, până când foarfecele mă trimit către destinația finală – Graalul nostru, al boabelor de struguri, mândria noastră absolută – Pivnița. Mulți dintre noi, din nefericire, nu ajung niciodată până aici.
Revenind – în câteva zile frunzele deja se măresc, iar noi ieșim repede și începem să ne transformăm în boabe, la început microscopice, apoi din ce în ce mai vizibile.
Din acest moment, eu am nevoie ca părinții mei să fie extrem de bine hrăniți și protejați de condiții climatice favorabile, și de „doctori” care să mă îngrijească zi de zi pentru ca în cele din urmă să pot să devin din nimic, un încântător bob de strugure, dulce și sănătos…iar mai apoi, să pot da viață vinului de calitate Clos.
Anne Marie îmi tot repetă că în familia ei de viticultori din Champagne se spunea că pentru a obține un vin bun, via și implicit eu, micul bob de strugure, trebuie să suferim…mie îmi convine perfect, dacă asta mă va face să ajung într-una din frumoasele sticle de vin.
Bun, deocamdată trebuie să continui să cresc – vă țin la curent!
Cineva mi-a recomandat blogul dvs. si bine a facut.
O poveste fascinanta, foarte frumos scrisa.
Are tenta unui inceput de roman in care firul aventurii te cuprinde si te face tot mai curios, dar, pe de alta parte contine si informatii interesante, bine documentate, de parca ar fi un tratat stiintific.
Sunt nerabdatoare sa citesc urmatoarele postari.